Mierea pudră

        Sunt născut într-un frumos sat situat pe valea malului drept al Prutului.
În vremea când eram copil, încă mai existau case vechi cu acoperișul construit din stuf.
Mai toate casele erau orientate cu streașna înspre drum, iar noi copii, pe la mijlocul sezonului de primăvară treceam pe drum și ne apropiam pe furiș de una din case vizate de dinainte, apoi cocoțându-ne pe gard luam la control bețele de stuf. Le alegeam pe cele umplute la capete cu lut proaspăt, le smulgeam și le căutam de miere.
Golul bățului de stuf era compartimentat în vreo 3-4 cămăruțe iar în fiecare se găsea câte un grăunte de miere pudră (un fel de praf umed de culoare galben-verzui) și bineînțeles tot acolo se mai afla câte o larvă de albină.
Proprietari a-i acelor case erau de obicei câte o babă, iar când eram simțiți și văzuți, mai luam câte o fugăreală însoțită de blesteme, sau mai rău, ne alegeam cu câte o reclamație la părinți.

E mult timp trecut de atunci, casele s-au modernizat, albinele sălbatice au pierit, iar eu am plecat la oraș, dar acel gust cu acea aromă deosebită nu l-am uitat nici până astăzi.
Nici nu se poate face comparație între mierea de acum pe care o găsim la magazin în borcane și acea miere pudră care era de zeci de ori mai bună!

Când mă gândesc la copilăria mea, mă asemuiesc cu un stup de albine în care tot soiul de oameni şterşi au adus întruna, ca albinele, mierea cunoştinţelor şi gândurilor lor despre viaţă, îmbogăţindu-mi sufletul, fiecare cu ce se învrednicea.
(Maxim Gorki)